Azi e pentru tot ce mi s-a luat,
tot ce mi s-a dat,
tot ce am pierdut
si ce am castigat.
Azi, e pentru cei care au iesit din viata mea fara niciun cuvant si pentru cei din viata carora am plecat fara vreo explicatie. E curios cum in perioada asta foarte aglomerata gandul meu zboara la cei din jurul meu, mai ales la cei care obisnuiau sa imi fie alaturi. De la cei cu care ma cataram in copaci cand aveam 5 ani, pana la cei cu care tocmai am baut o cafea acum 3 ore.
Se spune ca oamenii vin si pleaca. Asta nu e adevarat. Toti raman acolo, ascunsi in sufletul si mintea noastra si ies la iveala cand nu te astepti. Suna crud, dar mi-as dori ca unii dintre ei sa se conformeze zicalei "prietenii vin si pleaca" ... si sa mai si plece cand e momentul. Insa nu e vina lor, e vina noastra, e vina mea. Odata ce lasam pe cineva in viata noastra, nu e nicio cale ca ei sa mai plece, fiindca nu exista vreun cicatrizant pentru suflet care sa ascunda semnele, iar uitarea parca nu atinge acel lacas al mintii in care tinem prizonier tot trecutul. Si asa ne gasim din vreme in vreme, uitandu-ne la trecut, vizualizand anumite momente, si amintindu-ne de oameni ce fie ne-au lasat balta, fie i-am pierdut de'a lungul drumului cu sau fara intentie.
Sunt sigur ca oricine a avut asemenea momente macar o data in viata. Am trecut cu totii prin aceste incercari, ne-am regasit macar odata singuri, la rascruce de drumuri rezolvand un rebus cu viata. Am ajuns sa cred ca mai important e sa iti amintesti calea ta, si sa nu lasi toate aceste ganduri sa te insoteasca si sa-ti innoreze drumul. Ataseaza-te de un tel demn de implinit, si mergi pana la capat. Mi-am dat seama ca toata lumea cunoaste calea, insa prea putini pornesc pe drumul ce li se potriveste.
E greu, fara indoiala sa nu te uiti in urma, sa nu te uiti in stanga si in dreapta, insa e mai sigur pe termen lung. Din cand in cand "memento tuae viae" mai ales atunci cand nimic in jurul tau nu mai are sens. Nu stiu inca daca perspectiva asta este potrivita, dar o sa aflu ... caci timpul inca mai are rabdare.
miercuri, 21 noiembrie 2012
sâmbătă, 19 mai 2012
De dragul vremurilor trecute
Voiam sa abordez tema concursului "Iordan Chimet", competitie literara ce mi-a adus numeroase privilegii in ultimii doi ani de liceu. Ei bine, am aflat ca a fost cerut sa se raspunda la urmatoarea intrebare: "Care ar fi profesia ideala pentru mine? Pentru ce profesie intentionez sa ma pregatesc?"
Sincer sa fiu, as fi scris ca vreau sa ma pregatesc sa fiu om si sa profesez in meseria "viata". La dracu cu profesiile, meseriile, banii, studiile, chinul si alte cele. Sunt atati experiti, specialisti si oameni trecuti prin scoli inalte. De ce sa ma alatur si eu grupului lor exclusivist? Lasati-ma sa fiu om, sa respir, sa ma bucur si sa pun tot sufletul in meseria "viata". Societatea ne-a constrans atat de mult in ultimii ani, ni s-a intiparit in minte ca avem nevoie de o profesie, de o scoala, avem nevoie sa fim "cineva". Si cel mai bine e dacat totul devine ideal: un job cu multe zerouri, putine ore de lucru(preferabil nu dimineata) si liber de doua ori pe saptamana, o data in weekend si o data in zilele lucratoare. Ehh, am exagerat si eu putin! Ce vreau sa zic, e ca nimic nu e ideal, in niciun caz vreo profesie. Cel putin asa consider momentan. Cine stie cat o sa rad peste vreo 5 ani cand ma intorc de la slujba si citesc postul asta din intamplare.
Ideal ar fi sa invatam sa fim oameni, sa combinam binele, frumosul si adevarul intr-o simfonie curata, iar asta sa ne calauzeasca in viata. Sa ne valorificam calitatile, sa le punem in folosul celorlalti si sa-i ajutam, caci impreuna putem sa urcam o noua treapta a civilizatie. Sa lasam deoparte egoismul, sa acceptam ca suntem diferiti in gandire, si ca X nu percepe lumea in acelasi fel cum percepe Y (nah, ca daca ma mai strofoc mult imi iese de o ecuatie!) Sa adaugam umor si voie buna, sa privim catre interior, dar sa nu scapam din vedere exteriorul. Si sunt sigur ca asta e cea mai grea meserie. Sa faci toate aste intr-o viata chiar e o provocare. Si faptul amuzant e ca nicio scoala nu te invata sa fii om. Asta te invata experienta, cand iesi afara si dai peste atatea, cand iti asumi riscuri, cand tintesti catre ceva, cand visezi ori esti dezamagit sau la pamant. Asta nu se citeste in niciun manual, si se aplica diferit la fiecare individ. Nu sunt reguli generale, nu sunt avertismente sau semnale si in niciun caz nu se poate lua de la capat. Nu sunt facultati sa ofere asa specializare, e doar un amalgam de situatii atemporale. Nu sunt profesori care sa te noteze, e doar constiinta ta. Iar notele, le iei decat la sfarsit, la sfarsit de tot. Insa toata lume trece. Dar daca treci fara sa iei aminte, constati ca usa ce s-a inchis in spatele tau tocmai ce ti-a deschis un alt inceput.
P.S. Observati primul cuvant, "voiam". Initial nu mai doream sa abordez tema concursului si dupa primul paragraf as fi vrut sa scriu despre cum ma gasesc in ultima vreme gandindu-ma tot mai mult la vremurile trecute. La cum vremurile alea nu se mai intorc, la fel cum si eu merg inainte pe drumul meu devenind mai complex cu fiecare zi ce trece. Problema e asta: "cata luciditate, atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si deci atata drama."
Insa "timpul mai are rabdare ..."
Sincer sa fiu, as fi scris ca vreau sa ma pregatesc sa fiu om si sa profesez in meseria "viata". La dracu cu profesiile, meseriile, banii, studiile, chinul si alte cele. Sunt atati experiti, specialisti si oameni trecuti prin scoli inalte. De ce sa ma alatur si eu grupului lor exclusivist? Lasati-ma sa fiu om, sa respir, sa ma bucur si sa pun tot sufletul in meseria "viata". Societatea ne-a constrans atat de mult in ultimii ani, ni s-a intiparit in minte ca avem nevoie de o profesie, de o scoala, avem nevoie sa fim "cineva". Si cel mai bine e dacat totul devine ideal: un job cu multe zerouri, putine ore de lucru(preferabil nu dimineata) si liber de doua ori pe saptamana, o data in weekend si o data in zilele lucratoare. Ehh, am exagerat si eu putin! Ce vreau sa zic, e ca nimic nu e ideal, in niciun caz vreo profesie. Cel putin asa consider momentan. Cine stie cat o sa rad peste vreo 5 ani cand ma intorc de la slujba si citesc postul asta din intamplare.
Ideal ar fi sa invatam sa fim oameni, sa combinam binele, frumosul si adevarul intr-o simfonie curata, iar asta sa ne calauzeasca in viata. Sa ne valorificam calitatile, sa le punem in folosul celorlalti si sa-i ajutam, caci impreuna putem sa urcam o noua treapta a civilizatie. Sa lasam deoparte egoismul, sa acceptam ca suntem diferiti in gandire, si ca X nu percepe lumea in acelasi fel cum percepe Y (nah, ca daca ma mai strofoc mult imi iese de o ecuatie!) Sa adaugam umor si voie buna, sa privim catre interior, dar sa nu scapam din vedere exteriorul. Si sunt sigur ca asta e cea mai grea meserie. Sa faci toate aste intr-o viata chiar e o provocare. Si faptul amuzant e ca nicio scoala nu te invata sa fii om. Asta te invata experienta, cand iesi afara si dai peste atatea, cand iti asumi riscuri, cand tintesti catre ceva, cand visezi ori esti dezamagit sau la pamant. Asta nu se citeste in niciun manual, si se aplica diferit la fiecare individ. Nu sunt reguli generale, nu sunt avertismente sau semnale si in niciun caz nu se poate lua de la capat. Nu sunt facultati sa ofere asa specializare, e doar un amalgam de situatii atemporale. Nu sunt profesori care sa te noteze, e doar constiinta ta. Iar notele, le iei decat la sfarsit, la sfarsit de tot. Insa toata lume trece. Dar daca treci fara sa iei aminte, constati ca usa ce s-a inchis in spatele tau tocmai ce ti-a deschis un alt inceput.
P.S. Observati primul cuvant, "voiam". Initial nu mai doream sa abordez tema concursului si dupa primul paragraf as fi vrut sa scriu despre cum ma gasesc in ultima vreme gandindu-ma tot mai mult la vremurile trecute. La cum vremurile alea nu se mai intorc, la fel cum si eu merg inainte pe drumul meu devenind mai complex cu fiecare zi ce trece. Problema e asta: "cata luciditate, atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si deci atata drama."
Insa "timpul mai are rabdare ..."
duminică, 13 mai 2012
Important e cum traim
Tarziu, cand deja copilaria facea parte dintr-un trecut indepartat, am aflat ca venim in lumea asta singuri. Se spune ca plecam la fel cum am venit, tot singuri. Si daca suntem pe cont propriu atat la inceputul, cat si la sfarsitul acestei calatorii, mai are calatoria in sine vreun sens?
Sunt ceva zile bune de cand ma macina intrebarea: care e scopul meu in viata? Imi aduc aminte ca odata am intrebat-o pe mama care e scopul ei in viata, de ce traieste si se ridica din pat in fiecare sa-si savureze cafeaua pe fotoliul ei oribil de portocaliu. Mi-a raspuns scurt ca traieste pentru mine. Ca toata energiea ei se canalizeaza pe fiinta pe care a adus-o pe lume, si ca vrea sa faca ceva prin urmasul ei. Simplu si convingator! Cum eu ma intrebam pe vremea aia, asa cum ma intreb si acum, care e scopul existentei mele, raspunsul ei nu m-a multumit caci nu eram in aceeasi situatie ca ea.
Drept urmare am fost curios sa aud si raspunsurile celor din jur. Am intrebat prieteni, rude, am urmarit interivuri ale unor oameni de calitate. Am aflat ca toti dorim bunastare lumeasca, unii mai mult, altii mai putin. Dar cu totii tanjim de fapt dupa bunastare interiora. Dupa pace, echilibru si evolutie spirituala. Cati dintre noi gasesc asta de-a lungul calatoriei, nu vom sti niciodata. Cert e ca ne pierdem in cotidian, in subiecte interesante, in studii ... in zare. Omitem sa vedem ca cel mai important lucru suntem noi, dorintele noastre, pasiunile in care ne regasim si puterea de a schimba ceva. Si ne pierdem o bucata din viata concentrandu-ne catre exterior, catre ce e afara, vrand sa aflam adevaruri de la cei din jur, cand defapt adevarul se ascunde in interior. Uita-te atent, gaseste-ti adevarul si traieste-l!
Eu unul nu am aflat mare lucru pana acum. Posibil ca nu m-am uitat cum trebuie, sau nu imi e scris sa aflu totul de'acum. Un singur lucru pot spune: am invatat ca nimic nu e intamplator. Trebuie doar sa aflam de ce ni se intampla tot ceea ce traim. Sa ne uitam la motive si sa facem puzzle-ul. Caci nu conteaza cum venim pe lume. Conteaza cum plecam. Intradevar, o sa fim singuri, ar zice unii. Eu zic ca o sa fim inconjurati de tot ce am realizat. De scopurile pe care le-am implinit, de oamenii carora le-am daruit tot ce aveam noi mai buni si de adevarul pe care l-am trait.
Multa intelepciune celora ce cauta si nu gasesc, mult echilibru celora ce au gasit. Iar celor ce nu au inceput sa caute le voi spune ca niciodata nu e prea tarziu. Toate la timpul lor!
Sunt ceva zile bune de cand ma macina intrebarea: care e scopul meu in viata? Imi aduc aminte ca odata am intrebat-o pe mama care e scopul ei in viata, de ce traieste si se ridica din pat in fiecare sa-si savureze cafeaua pe fotoliul ei oribil de portocaliu. Mi-a raspuns scurt ca traieste pentru mine. Ca toata energiea ei se canalizeaza pe fiinta pe care a adus-o pe lume, si ca vrea sa faca ceva prin urmasul ei. Simplu si convingator! Cum eu ma intrebam pe vremea aia, asa cum ma intreb si acum, care e scopul existentei mele, raspunsul ei nu m-a multumit caci nu eram in aceeasi situatie ca ea.
Drept urmare am fost curios sa aud si raspunsurile celor din jur. Am intrebat prieteni, rude, am urmarit interivuri ale unor oameni de calitate. Am aflat ca toti dorim bunastare lumeasca, unii mai mult, altii mai putin. Dar cu totii tanjim de fapt dupa bunastare interiora. Dupa pace, echilibru si evolutie spirituala. Cati dintre noi gasesc asta de-a lungul calatoriei, nu vom sti niciodata. Cert e ca ne pierdem in cotidian, in subiecte interesante, in studii ... in zare. Omitem sa vedem ca cel mai important lucru suntem noi, dorintele noastre, pasiunile in care ne regasim si puterea de a schimba ceva. Si ne pierdem o bucata din viata concentrandu-ne catre exterior, catre ce e afara, vrand sa aflam adevaruri de la cei din jur, cand defapt adevarul se ascunde in interior. Uita-te atent, gaseste-ti adevarul si traieste-l!
Eu unul nu am aflat mare lucru pana acum. Posibil ca nu m-am uitat cum trebuie, sau nu imi e scris sa aflu totul de'acum. Un singur lucru pot spune: am invatat ca nimic nu e intamplator. Trebuie doar sa aflam de ce ni se intampla tot ceea ce traim. Sa ne uitam la motive si sa facem puzzle-ul. Caci nu conteaza cum venim pe lume. Conteaza cum plecam. Intradevar, o sa fim singuri, ar zice unii. Eu zic ca o sa fim inconjurati de tot ce am realizat. De scopurile pe care le-am implinit, de oamenii carora le-am daruit tot ce aveam noi mai buni si de adevarul pe care l-am trait.
Multa intelepciune celora ce cauta si nu gasesc, mult echilibru celora ce au gasit. Iar celor ce nu au inceput sa caute le voi spune ca niciodata nu e prea tarziu. Toate la timpul lor!
joi, 5 aprilie 2012
Intre doua lumi
Din seria "in vizita acasa" simt nevoia sa impartasesc prin ce am trecut azi. A fost o zi superba, am revazut prieteni dragi si am depanat amintiri ce nu pot fi sterse din memorie nicicum. Multe ar fi de zis despre ce am facut azi, dar ca sa fac din aceasta poveste lunga una scurta si apoi sa trec la esenta, voi incerca sa fiu cat mai explicit.
Soarta mi-a dat sah inca odata. Intamplator, am stat la aceeasi masa cu cativa prieteni din liceu si cu cativa prieteni de la facultate intr-o cafenea din oras.Intalnirea nu a fost stabilita, totul s-a intamplat pe neasteptate, iar cele doua "grupuri" s-au cunoscut pentru prima data. Dar trecand peste aparenta, vreau sa spun ca m-am simtit ca si cum as fi stat la aceeasi masa cu trecutul si prezentul meu. De-a stanga mea, unde stateau prietenii mei din liceu, am avut trecutul. Erau cei care mi-au fost alaturi intr-una din cele mai importante periode din viata, erau momentele prin care am trecut si care au avut un impact aspura celui care sunt acum. Eram eu mai crud, cu mai putina experienta, mai naiv sau poate mai rebel. Eram eu tragand pentru prima data dintr-o tigara acum cativa ani, eu chiulind in draci, eu indecis si cu o mie de optiuni la orizont. Eram eu fiind judecat, criticat si apreciat. Eram eu avand tot ce imi doream la vremea aia. De-a dreapta stateau vreo doi prieteni de'ai mei de la facultate pe care nu ii cunosc de asa de mult timp ca pe ceilalti. Intr-un plan simbolic ei doi, alaturi de cei care acum sunt in orasele de bastina sau inca in Anglia, reprezenatu prezentul. Ma reprezentau pe mine acum, traind in alta tara, alaturi de oameni noi, o viata noua cu prea multe ramasite din trecut. Eram eu asa cum am ajuns dupa toti anii astia, cu bune si cu rele.Erau oamenii care imi sunt alaturi zi de zi, peste care dau in square, cu care beau o cafea timp de 5ore si cu unii dintre ei am discutii mult prea interesante.
Cu toate astea, ma simteam prins intre doua lumi. Intre ce a fost si ce este. Pentru o secunda parca m-am desprins de planul real, si am privit totul dintr-o dimensiune cu totul atemporala unde nu exista trecut sau viitor. Mi-am dat seama ca totul face parte din mine si ca nu exista lucruri precum timpul de care ne plangem in discutiile cotidiene. Folosim timpul doar ca se stim cand trebuie sa ne ducem la intalnire, sau sa calculam cand am luat ultima masa daca suntem la regim. Ce am trait si ce traim e acolo, in sufletul nostru si va sta acolo pentru totdeauna, caci praful ce se asterne pe amintiri e doar un mit. Strangem in noi tot ce am trait, asimilam persoanele ce au lasat vreun semn asupra noastra si pastram cu noi dezamagirile prin care am trecut. Toate astea fac parte din noi, iar noi facem parte dintr-un intreg mai mare pe care nu il intelegem inca prea bine
Cred ca ne reformam in fiecare zi, cu fiecare om pe care il lasam sa intre in viata noastra si cu fiecare fiinta care pleca fara sa-si ia ramas bun. Adaugam cate ceva sinelui de fiecare data cand incheiem cate o karma, de fiecare data cand interactionam cu cei din jur si ne imbogatim spiritul prin tot ce alegem sa pastram cu noi de'a lungul vietii. Ce am inteles eu azi? Am vazut ca tot ce ma inconjoara ma defineste. Ma definesc prietenii pe care ii am si i-am avut, ma defiensc situatiile prin care am trecut si ce am ales sa tin alaturi.
Le multumesc celor care ma definesc, iar daca sti ca ai vreun aport la asta, primeste te rog multumirea mea.
Si totusi,
Nimic nu e intamplator!
Soarta mi-a dat sah inca odata. Intamplator, am stat la aceeasi masa cu cativa prieteni din liceu si cu cativa prieteni de la facultate intr-o cafenea din oras.Intalnirea nu a fost stabilita, totul s-a intamplat pe neasteptate, iar cele doua "grupuri" s-au cunoscut pentru prima data. Dar trecand peste aparenta, vreau sa spun ca m-am simtit ca si cum as fi stat la aceeasi masa cu trecutul si prezentul meu. De-a stanga mea, unde stateau prietenii mei din liceu, am avut trecutul. Erau cei care mi-au fost alaturi intr-una din cele mai importante periode din viata, erau momentele prin care am trecut si care au avut un impact aspura celui care sunt acum. Eram eu mai crud, cu mai putina experienta, mai naiv sau poate mai rebel. Eram eu tragand pentru prima data dintr-o tigara acum cativa ani, eu chiulind in draci, eu indecis si cu o mie de optiuni la orizont. Eram eu fiind judecat, criticat si apreciat. Eram eu avand tot ce imi doream la vremea aia. De-a dreapta stateau vreo doi prieteni de'ai mei de la facultate pe care nu ii cunosc de asa de mult timp ca pe ceilalti. Intr-un plan simbolic ei doi, alaturi de cei care acum sunt in orasele de bastina sau inca in Anglia, reprezenatu prezentul. Ma reprezentau pe mine acum, traind in alta tara, alaturi de oameni noi, o viata noua cu prea multe ramasite din trecut. Eram eu asa cum am ajuns dupa toti anii astia, cu bune si cu rele.Erau oamenii care imi sunt alaturi zi de zi, peste care dau in square, cu care beau o cafea timp de 5ore si cu unii dintre ei am discutii mult prea interesante.
Cu toate astea, ma simteam prins intre doua lumi. Intre ce a fost si ce este. Pentru o secunda parca m-am desprins de planul real, si am privit totul dintr-o dimensiune cu totul atemporala unde nu exista trecut sau viitor. Mi-am dat seama ca totul face parte din mine si ca nu exista lucruri precum timpul de care ne plangem in discutiile cotidiene. Folosim timpul doar ca se stim cand trebuie sa ne ducem la intalnire, sau sa calculam cand am luat ultima masa daca suntem la regim. Ce am trait si ce traim e acolo, in sufletul nostru si va sta acolo pentru totdeauna, caci praful ce se asterne pe amintiri e doar un mit. Strangem in noi tot ce am trait, asimilam persoanele ce au lasat vreun semn asupra noastra si pastram cu noi dezamagirile prin care am trecut. Toate astea fac parte din noi, iar noi facem parte dintr-un intreg mai mare pe care nu il intelegem inca prea bine
Cred ca ne reformam in fiecare zi, cu fiecare om pe care il lasam sa intre in viata noastra si cu fiecare fiinta care pleca fara sa-si ia ramas bun. Adaugam cate ceva sinelui de fiecare data cand incheiem cate o karma, de fiecare data cand interactionam cu cei din jur si ne imbogatim spiritul prin tot ce alegem sa pastram cu noi de'a lungul vietii. Ce am inteles eu azi? Am vazut ca tot ce ma inconjoara ma defineste. Ma definesc prietenii pe care ii am si i-am avut, ma defiensc situatiile prin care am trecut si ce am ales sa tin alaturi.
Le multumesc celor care ma definesc, iar daca sti ca ai vreun aport la asta, primeste te rog multumirea mea.
Si totusi,
Nimic nu e intamplator!
marți, 27 martie 2012
Fiecare cu oglinda lui
Intre alegeri si necesitate se afla liberul arbitru!
In viata fiecaruia, ca si in viata mea, au fost momente in care a trebuit sa o iau pe un alt drum. Pentru unii e usor, pentru altii este mai greu. Unii aleg sa faca ce trebuie, ce le aduce beneficii lumesti. Aleg un grup de prieteni pentru ca le e usor, se cufunda in superficialitate si nu ies din limitele cotidiene. Aleg o cariera ce promite remuneratie si dau pe mute glasul sufletului, de dragul implinirii lumesti. De cealalta parte se afla cei care aleg sa faca asa cum le vrea sufletul, cum le e mai bine, in alte cuvinte sa-si impace spiritul prin alegeri ce le-ar multumii sinele. Aleg sa o ia pe calea dictata de sentimentele lor si sa nu le pese pe ce impune societatea.
Dar oare nu asa suntem cu totii? Fiinte bipolare care se lupta pentru satisfactie atat in societate, cat si in sine. Problema apare cand una din forte ia controlul in detrimetul celeilalte. Cand reusim sa avem ce ne multumeste aici, dar uitam ce ne da satisfactie interioara. Sau cand suntem linistiti si nu ne pasa de ce e in jurul nostru, caci inauntru e utopie.
Si probabil te intrebi ce imi lipseste mie acum de m-a apucat sa insir precedentele. Fara sa fiu infatuat, afirm ca multi si-ar dori o viata ca cea pe care o am eu acum. Sunt intr-o tara "bine vazuta" de majoritate dintre voi, la o facultate bunicica, intr-un departament extraordinar. Am un program lejer de 9 ore pe saptamana, dorm ca porcu', traiesc modest pe seama alor mei d'acasa(sper ca nu pentru mult timp de acum in colo), am multe oportunitati, inse omit sa le vad pe cele mai multe si ma bucur ca pot sa incep fiecare zi dupa bunul plac. Dar ceva lipseste din toata poza asta. Lipsesc eu. Eu care acum ceva timp traiam intr-un mediu frumos, linistit, departe de locul asta unde imi e atat de bine din multe puncte de vedere. Eram eu pur, scriam mult, participam la toate concursurile alea, ahh si la cate as mai fi participat daca nu era capos. Observ acum in timp de scriu, ca defapt imi lipseste partea asta din mine. Cand puteam sa ma asez la masa, sa las cuvintele sa curga in Word, ma lasam pe mine sa curg. Si transmiteam multe, emotii, furie, bucurie, dezgust sau apreciere. Si contopeam totul atat de perfect iar la final vedeam ceva. Ma vedeam pe mine. Era felul meu sa avansez, ba mai mult sa evoluez sper complexitate. O faceam cu atata pasiune, iar nimic altceva nu conta. Nu conta viitorul, banii, bunastarea lumeasca sau alte impliniri ce in final s-or dovedi doar aparente. Perioada in care aveam inclinatia asta, cum eram atunci, cum simteam si cum ma regaseam cand finalizam ceva ... pot sa numesc aia "timpul vietii mele". Impacarea mea spirituala se leaga in totalitate de timpurile in care aveam latura asta. O latura mai artistica poate, care s-a pierdut.
Faptul cel mai curios despre lucrurile care se pierd e ca ele dispar pentru a fi regasite. Fie ca ne-am pierdut stiloul, mintile sau parte din noi, astea toate se regasesc odata si odata. Stiloul il gasim in ultimul loc in care ne-am imagina, mintile ni le gasim in meditatie, dar unde gasim parti din noi? Asta e un lucru prea subiectiv ca sa pot da un sfat general. Eu unul am gasit asta aici. Nu pe blog, nu pe tastatura, nici in Word sau pe vreo hartie de calitate superioara. Am gasit asta scriind, zmulgand idei latente din mine, ordonandu-le logic, alegand cuvinte potrivite si citindu-le pentru mine. Eiii, dar asta nu s-a intamplat usor.Nu a venit odata cu briza dinspre Clacton, nici cu primavara. A fost impulsul de azi, discutia aia pe alocuri filozofica care mi-a aprobat intentia de a recupera scanteia ce ma definea odinioara si de care am atata nevoie pentru a merge mai departe asa cum imi place.
Ma vad aici nevoit sa fac o gramda de eseuri, sa scriu mult pentru note, pentru a acumula cunostintele necesare absolvirii facultatii. Dar pana acum nu am scris deloc asa cum obsinuiam. Analizez situatii, dau argumente pro sau contra si iau apararea unei parti. Asta nu ma multumeste. Acum ca am gasit hiba imi dau seama ca mai am nevoie de timp in care sa scriu pentru mine cum obisnuiam odata. Am nevoie sa imi insir gandurile, ideile, tampeniile si latura umanista. Pentru ca mult timp innainte, asta a fost singura oglinda pentru mine. In perioada asta de ratacire in care m-am indepartat de scris am avut oglinda sparta. Dar pana si o oglinda facuta bucati poate fi reparata de un maestru priceput. Si ce maestru mai bun cunoaste fiecare decat sinele, ce sta intr-un unghean al sufletului si asteapta sa avem nevoie de el.
Si daca e cineva cui sa ii cer scuze pentru perioada asta in care am pierdut o parte din mine, persoana aceea se afla in departari. Sta intr-o clasa si incearca sa scoata ce e mai bun din fiecare. Se bucura cand intalneste pe cineva pe calea scrisului, iar pe mine m-a adus pe calea asta cu mult timp in urma, si mi-a aratat ca in afara de talent mai e nevoie si de seriozitate.
Iar eu, parca m-am mai implinit citind ce am scris. Acum raman sa culeg graul din neghina. Raman cu tabla mea de sah, unde o sa imi aleg regina odata, o sa pun langa mine persoanele cu care merita sa fiu prieten adevarat, iar pe restul o sa ii las sa fie pioni. Dar cat mi-as dori sa nu am pioni.
P.S. Cei ce ma stiti de multa vreme, observati ca am schimbat multe la blog,pana si numele, am sters zeci de postari si i-am pus o fata noua. Cei ce ma stiti de mai putin, dar unii din voi parca m-ati sti de o viata, bine ati venit!
Mai am multe de zis, dar mai am si de dormit, ca tot m-am laudat cu trei paragrafe mai sus. Acum ca am regasit ce voiam, fragmente ca acesta o sa mai tot impartasesc.
In viata fiecaruia, ca si in viata mea, au fost momente in care a trebuit sa o iau pe un alt drum. Pentru unii e usor, pentru altii este mai greu. Unii aleg sa faca ce trebuie, ce le aduce beneficii lumesti. Aleg un grup de prieteni pentru ca le e usor, se cufunda in superficialitate si nu ies din limitele cotidiene. Aleg o cariera ce promite remuneratie si dau pe mute glasul sufletului, de dragul implinirii lumesti. De cealalta parte se afla cei care aleg sa faca asa cum le vrea sufletul, cum le e mai bine, in alte cuvinte sa-si impace spiritul prin alegeri ce le-ar multumii sinele. Aleg sa o ia pe calea dictata de sentimentele lor si sa nu le pese pe ce impune societatea.
Dar oare nu asa suntem cu totii? Fiinte bipolare care se lupta pentru satisfactie atat in societate, cat si in sine. Problema apare cand una din forte ia controlul in detrimetul celeilalte. Cand reusim sa avem ce ne multumeste aici, dar uitam ce ne da satisfactie interioara. Sau cand suntem linistiti si nu ne pasa de ce e in jurul nostru, caci inauntru e utopie.
Si probabil te intrebi ce imi lipseste mie acum de m-a apucat sa insir precedentele. Fara sa fiu infatuat, afirm ca multi si-ar dori o viata ca cea pe care o am eu acum. Sunt intr-o tara "bine vazuta" de majoritate dintre voi, la o facultate bunicica, intr-un departament extraordinar. Am un program lejer de 9 ore pe saptamana, dorm ca porcu', traiesc modest pe seama alor mei d'acasa(sper ca nu pentru mult timp de acum in colo), am multe oportunitati, inse omit sa le vad pe cele mai multe si ma bucur ca pot sa incep fiecare zi dupa bunul plac. Dar ceva lipseste din toata poza asta. Lipsesc eu. Eu care acum ceva timp traiam intr-un mediu frumos, linistit, departe de locul asta unde imi e atat de bine din multe puncte de vedere. Eram eu pur, scriam mult, participam la toate concursurile alea, ahh si la cate as mai fi participat daca nu era capos. Observ acum in timp de scriu, ca defapt imi lipseste partea asta din mine. Cand puteam sa ma asez la masa, sa las cuvintele sa curga in Word, ma lasam pe mine sa curg. Si transmiteam multe, emotii, furie, bucurie, dezgust sau apreciere. Si contopeam totul atat de perfect iar la final vedeam ceva. Ma vedeam pe mine. Era felul meu sa avansez, ba mai mult sa evoluez sper complexitate. O faceam cu atata pasiune, iar nimic altceva nu conta. Nu conta viitorul, banii, bunastarea lumeasca sau alte impliniri ce in final s-or dovedi doar aparente. Perioada in care aveam inclinatia asta, cum eram atunci, cum simteam si cum ma regaseam cand finalizam ceva ... pot sa numesc aia "timpul vietii mele". Impacarea mea spirituala se leaga in totalitate de timpurile in care aveam latura asta. O latura mai artistica poate, care s-a pierdut.
Faptul cel mai curios despre lucrurile care se pierd e ca ele dispar pentru a fi regasite. Fie ca ne-am pierdut stiloul, mintile sau parte din noi, astea toate se regasesc odata si odata. Stiloul il gasim in ultimul loc in care ne-am imagina, mintile ni le gasim in meditatie, dar unde gasim parti din noi? Asta e un lucru prea subiectiv ca sa pot da un sfat general. Eu unul am gasit asta aici. Nu pe blog, nu pe tastatura, nici in Word sau pe vreo hartie de calitate superioara. Am gasit asta scriind, zmulgand idei latente din mine, ordonandu-le logic, alegand cuvinte potrivite si citindu-le pentru mine. Eiii, dar asta nu s-a intamplat usor.Nu a venit odata cu briza dinspre Clacton, nici cu primavara. A fost impulsul de azi, discutia aia pe alocuri filozofica care mi-a aprobat intentia de a recupera scanteia ce ma definea odinioara si de care am atata nevoie pentru a merge mai departe asa cum imi place.
Ma vad aici nevoit sa fac o gramda de eseuri, sa scriu mult pentru note, pentru a acumula cunostintele necesare absolvirii facultatii. Dar pana acum nu am scris deloc asa cum obsinuiam. Analizez situatii, dau argumente pro sau contra si iau apararea unei parti. Asta nu ma multumeste. Acum ca am gasit hiba imi dau seama ca mai am nevoie de timp in care sa scriu pentru mine cum obisnuiam odata. Am nevoie sa imi insir gandurile, ideile, tampeniile si latura umanista. Pentru ca mult timp innainte, asta a fost singura oglinda pentru mine. In perioada asta de ratacire in care m-am indepartat de scris am avut oglinda sparta. Dar pana si o oglinda facuta bucati poate fi reparata de un maestru priceput. Si ce maestru mai bun cunoaste fiecare decat sinele, ce sta intr-un unghean al sufletului si asteapta sa avem nevoie de el.
Si daca e cineva cui sa ii cer scuze pentru perioada asta in care am pierdut o parte din mine, persoana aceea se afla in departari. Sta intr-o clasa si incearca sa scoata ce e mai bun din fiecare. Se bucura cand intalneste pe cineva pe calea scrisului, iar pe mine m-a adus pe calea asta cu mult timp in urma, si mi-a aratat ca in afara de talent mai e nevoie si de seriozitate.
Iar eu, parca m-am mai implinit citind ce am scris. Acum raman sa culeg graul din neghina. Raman cu tabla mea de sah, unde o sa imi aleg regina odata, o sa pun langa mine persoanele cu care merita sa fiu prieten adevarat, iar pe restul o sa ii las sa fie pioni. Dar cat mi-as dori sa nu am pioni.
P.S. Cei ce ma stiti de multa vreme, observati ca am schimbat multe la blog,pana si numele, am sters zeci de postari si i-am pus o fata noua. Cei ce ma stiti de mai putin, dar unii din voi parca m-ati sti de o viata, bine ati venit!
Mai am multe de zis, dar mai am si de dormit, ca tot m-am laudat cu trei paragrafe mai sus. Acum ca am regasit ce voiam, fragmente ca acesta o sa mai tot impartasesc.
duminică, 19 iunie 2011
Eu,in 2021 ...
Eseul cu care am participat la concursul "Iordan Chimet" 2011
Ancuta Ion,zbor usor catre aventura ce te asteapta. Bravo CNMV Slobozia pentru cei trei castigatori, bravo prof.-diriginte Stal Loredana Alina pentru indrumare !
“EU” în 2021 de cuvine, “EU” în 2021 de caractere tastate pe chat, “EU” şi 2021 de adjective ce mă definesc, sau, mai sublim, “EU” şi 2021 de lucruri pe care le doresc de la viaţa mea, în viitor.
Şi acum, voi ce mă citiţi, aruncaţi repede o privire pe foile mele, aşteptând să vedeţi infinita listă de aşteptări, inexistentă, de altfel.
Mă gândeam să-mi chinuiesc mintea scriind calofilic despre aspiraţii, dorinţe, o lume utopică a anilor viitori şi despre un “EU” bun, frumos, smerit ce trăieşte în armonie cu natura şi cu divinitatea. Greu nu mi-ar fi: o enumeraţie, nişte epitete cromatice sau nu, metafore cât cuprinde şi clasica schemă subiect + predicat + complement + atribut însoţită de jocuri de sunete şi sugestii simboliste, (scuzaţi semipleonasmul! ). Aş face abuz de tehnica descrierii în detaliu a unui spaţiu în care mi-aş dori să trăiesc şi, gata, aş scăpa atât de uşor de adevărata sarcină a acestei teme propuse. Să îmi fi lăsat fantezia să zburde în Microsoft Word şi să înşire rânduri pictate de “artistul” din mine era prea uşor. Şi totuşi, îmi e teamă că asta ar fi scos la suprafaţă o mare dorinţă de a-mi schimba drumul prescris de soartă. (Ăsta nu ştiu dacă e neapărat un lucru rău, dimpotrivă. ) Mi-aş fi dorit prea mult, aş fi vrut poate mulţi bani, averi şi recunoaştere. Şi din această cauză, prefer să nu fantazez despre cele ce vor fi ca să nu fiu sancţionat, fie şi doar estetic, aşa cum proceda moralistul Slavici cu personajele sale ce voiau să-şi schimbe soarta prin încălcarea normelor morale.
Şi asa am adus scrierea mea într-un alt punct semnificativ deseori abordat în zilele noastre: banii şi averea. Urmează propoziţia bombastică a eseului: “În jurul meu toţi aleargă după bani”. Ba chiar la şcoală, rezolvând un eseu argumentativ pe această temă, a banilor, am asistat siderat cum mulţi îşi manifestau dorinţa nebună de înavuţire şi cum credeau cu tărie că nu mai e loc de altceva, de prietenie, de sentimente adevărate, de cinste. De parcă ai mei colegi descoperiseră înaintea lui Plaut, Moliere sau Balzac patima înavuţirii şi acum perorau cu mândrie cât sunt ei de originali. Într-adevăr, societatea ne oferă mostre de lăcomie, iar multe evenimente sunt discutabile, însă noi, ca viitori cetăţeni responsabili ai acestei ţări, ca să zic aşa, împotmolindu-mă într-un clişeu, parcă trebuie să învăţăm să alegem şi să facem diferenţa. Şi acest lucru chiar nu mi-ar plăcea: să trăiesc într-o lume avară, plină de neîncredere, alături de oameni ce se transformă în hiene. Şi dacă ştiu un lucru despre viitor, îl ştiu sigur: o să fac tot posibilul să trăiesc cât de bine se va putea, la standard înalte, dar bine să nu însemne ceea ce mulţi înţeleg azi. Să însemne ceea ce ne spunea profesoara de franceză “o viaţă de calitate, în care să facem orice ne bucură, respectându-ne pe noi înşine datorită modului în care îi respectăm pe alţii ”. Dar stop, să nu deviez de la tema impusă.
“EU” meditez acum asupra sorţii mele şi mă visez. Îmi aduc aminte de un interviu al lui Paulo Coelho în care mărturisea cum stă în curtea vilei sale luxoase de la malul mării, la o masă de mahon, cu laptopul în faţă, admirând soarele ce se scufundă în marea sângerie şi scriind. Cred că admira de fapt cum lumea îi stă la picioare din pricina talentului şi a norocului său. Mă imaginez şi eu aşa, numai că până atunci stau în curtea părinţilor mei ce nu are nici măcar ieşire la şosea, pe patul a cărui lenjerie mimează un apus de soare, înconjurat de imprimarea ieftină, pe A4 a tabloului “Deşteptarea României” al lui Gheorghe Tattarescu. În rest, visez…
Acum cititorul probabil se aşteaptă să urmeaze partea “vreau să trăiesc într-o societate tolerantă, care să aprecieze adevăratele valori, în care artiştii, talentele, promoterii celor trei valori: de bine, frumos şi adevăr să fie pe deplin răsplătiţi. M-am săturat de vedetele de carton ale anului 2011, vreau cu ardoare ca în 2021 să fie promovate numai geniile şi personalităţile de marcă ” şi alte formulări asemănătoare, plus o critică acidă la adresa României de astăzi. Aceste remarci stârnesc mereu admiraţie. De ce ? Fiindcă multora dintre noi ne e greu să căutam calea cea bună, modul cel mai potrivit de a ne schimba viitorul şi de a îl face plăcut. Cel mai uşor e să criticăm tot ce avem, fie bun, fie rău, să vorbim cu patos despre ce vrem de la viaţă, de la Dumnezeu, de la societate. E la îndemâna oricui să îşi afirme dorinţele şi să-şi strige nemulţumirile sau să-şi plângă aşteptările înşelate. În schimb, nu sunt la fel de mulţi cei care pun mâna pe o carte sau fac ceva la propriu pentru viitorul lor, care îşi doresc o carieră, care, pur şi simplu, merg înainte fără să ştie ce îi aşteaptă, încercând să asimileze cât mai mult azi. Căci poate acesta e secretul: Învaţă azi pentru ziua de mâine. Şi “învaţă” să nu se citească “toceşte” , căci DEX-ul ne dă multe explicaţii pentru acest cuvânt.
Iar tu, omule, nu face un scop dintr-un reper anume, fie el şi temporal. Nu visa că până la apusul soarelui te vei transforma într-un prinţ fermecător sau într-o zână minunată. Nu faci decât să te amăgeşti. Şi cu cât mai mari sunt aşteptările, cu atât mai mare e durerea eşecului, spune o vorbă din bătrâni. Dar ce ştiu eu despre durere şi eşec şi despre viaţă? Nimic, ar spune unii, puţin zic eu. Dar tot “EU” mai adaug că am destul timp să aflu, am o veşnicie înainte. Şi totuşi nu garantez că peste zece ani voi şti cu o boabă mai mult. Ziua de mâine poate să aducă lozul visat sau un rău nesperat. Clipa o trăieşte fiecare cum vrea.
În final, în spiritul discursurilor glorioase, să mulţumim fiecare cui vrea: lui Dumnezeu, sorţii, înaintaşilor, lui Decebal sau lui Traian, că nu avem la purtător o staţie “meteorologică” ce ne-ar arăta cum o să fie în 2021. Ar strica farmecul experienţei. Şi pentru ce am mai trăi daca am şti de dinainte totul şi am fi capabili să răspundem dintr-o suflare marilor întrebări ale lui Iona: “ Cum se numeau bătrânii aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi doi, bărbatul cel încruntat şi femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră şi care la început nu erau aşa bătrâni? Cum se numea clădirea aceea în care am învăţat eu? Cum se numeau lucrurile pe care le-am învăţat eu? Ce nume purta povestea aia cu patru picipoare, pe care mâncam şi beam şi pe care am jucat de câteva ori? În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o singură parte- cum se numea? Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu ? ”
joi, 20 ianuarie 2011
Intermitentele mortii
A doua zi nu a mai murit nimeni ...
O moarte care hotaraste sa isi suspende activitatea pune o monarhie de la capatul lumii intr-o situatie fara precedent. Niciodata de la inceputul lumii nu a trecut zi in care un astfel de fenomen sa nu se intample.Fara sa se produca un deces cauzat de vreo boala,de o cadere morala,de o sinucidere,de un accident sau vreun omor.Si brusc,noul anu aduce eliberarea tarii din ghiarele mortii. Bucurie nevoie mare,toti cred ca e un popor milui,cel a carui istorie se va nara de Saramago,ca sunt binecuvantati ca au scapat de acest inamic public ce isi face de cap de la facerea lumii.
Viata fara de moarte ca viata fara de moarte dar nu a zis nimeni viata fara de boli,accidente,tentative etc. "Cei care,fara sa moara,pe pragul mortii se aflau" invadau spitalele,holurile, casele rudelor si in final tara. Maphia se ocupa,clandestin,de trecerea muribunzilor ce ingreunau traiul poporului de parte cealalta a granitei,unde moarte inca actiona.
Dupa opt luni,moartea trimite o scrisoare prin care isi explica absenta intentionata si anunta ca de acum se va muri in felul urmator: cei a caror viata mai are de licarit o saptaman vor primi o scrisoare violet,ce ii anunta ca timpul le va ajunge la final in opt zile,dandu-li-se timp sa isi ia ramas bun cum se cuvine,sa isi faca testamentul,sa isi palteasca darile si sa se impace ce ce stim noi ce var cu care nu au mai vorbit de 20 de ani.
Scrisorile violet inspaimanta lumea,coasa sta sprijinita de perete in camera nelocalizabila a mortii prinzand rugina iar o noua intriga anima romanul. O scrisoare se tot intoarce,destinatarul refuzand sa se supunaa destinului ce aranjeaza lucrurile in lume. Moarte ii face o vizita,ii observa ritmul de viata al violoncelistului,cai acesta este netrebnicul ce isi refuza sfarsitul. Actiunea decurge intr-o maniera comica,savuroasa,moarte continuand sa fie personificata in modurile cele mai hazlii. Dusmanca ia forma unama,intruchipand o femei frumoasa,genul de fiinta fatala si intrevine in viata bietului om.
Flirturile abunda de replici incarcate de mister si pasiune,de otrava si miere. Ceea ce era scris sa se intample se intampla in sfarsit,si din nou,si inca o data. El adormi,ea nu. SE duce in bucatarie si cu un chibrit oisnuit facu sa arda scrisoare. Moartea se intoarse in pat,si ea care nu dormea niciodata,simti ca somnul facea sa-i cada suav pleoapele. A doua zi nu a murit nimeni.
O moarte care hotaraste sa isi suspende activitatea pune o monarhie de la capatul lumii intr-o situatie fara precedent. Niciodata de la inceputul lumii nu a trecut zi in care un astfel de fenomen sa nu se intample.Fara sa se produca un deces cauzat de vreo boala,de o cadere morala,de o sinucidere,de un accident sau vreun omor.Si brusc,noul anu aduce eliberarea tarii din ghiarele mortii. Bucurie nevoie mare,toti cred ca e un popor milui,cel a carui istorie se va nara de Saramago,ca sunt binecuvantati ca au scapat de acest inamic public ce isi face de cap de la facerea lumii.
Viata fara de moarte ca viata fara de moarte dar nu a zis nimeni viata fara de boli,accidente,tentative etc. "Cei care,fara sa moara,pe pragul mortii se aflau" invadau spitalele,holurile, casele rudelor si in final tara. Maphia se ocupa,clandestin,de trecerea muribunzilor ce ingreunau traiul poporului de parte cealalta a granitei,unde moarte inca actiona.
Dupa opt luni,moartea trimite o scrisoare prin care isi explica absenta intentionata si anunta ca de acum se va muri in felul urmator: cei a caror viata mai are de licarit o saptaman vor primi o scrisoare violet,ce ii anunta ca timpul le va ajunge la final in opt zile,dandu-li-se timp sa isi ia ramas bun cum se cuvine,sa isi faca testamentul,sa isi palteasca darile si sa se impace ce ce stim noi ce var cu care nu au mai vorbit de 20 de ani.
Scrisorile violet inspaimanta lumea,coasa sta sprijinita de perete in camera nelocalizabila a mortii prinzand rugina iar o noua intriga anima romanul. O scrisoare se tot intoarce,destinatarul refuzand sa se supunaa destinului ce aranjeaza lucrurile in lume. Moarte ii face o vizita,ii observa ritmul de viata al violoncelistului,cai acesta este netrebnicul ce isi refuza sfarsitul. Actiunea decurge intr-o maniera comica,savuroasa,moarte continuand sa fie personificata in modurile cele mai hazlii. Dusmanca ia forma unama,intruchipand o femei frumoasa,genul de fiinta fatala si intrevine in viata bietului om.
Flirturile abunda de replici incarcate de mister si pasiune,de otrava si miere. Ceea ce era scris sa se intample se intampla in sfarsit,si din nou,si inca o data. El adormi,ea nu. SE duce in bucatarie si cu un chibrit oisnuit facu sa arda scrisoare. Moartea se intoarse in pat,si ea care nu dormea niciodata,simti ca somnul facea sa-i cada suav pleoapele. A doua zi nu a murit nimeni.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)