Voiam sa abordez tema concursului "Iordan Chimet", competitie literara ce mi-a adus numeroase privilegii in ultimii doi ani de liceu. Ei bine, am aflat ca a fost cerut sa se raspunda la urmatoarea intrebare: "Care ar fi profesia ideala pentru mine? Pentru ce profesie intentionez sa ma pregatesc?"
Sincer sa fiu, as fi scris ca vreau sa ma pregatesc sa fiu om si sa profesez in meseria "viata". La dracu cu profesiile, meseriile, banii, studiile, chinul si alte cele. Sunt atati experiti, specialisti si oameni trecuti prin scoli inalte. De ce sa ma alatur si eu grupului lor exclusivist? Lasati-ma sa fiu om, sa respir, sa ma bucur si sa pun tot sufletul in meseria "viata". Societatea ne-a constrans atat de mult in ultimii ani, ni s-a intiparit in minte ca avem nevoie de o profesie, de o scoala, avem nevoie sa fim "cineva". Si cel mai bine e dacat totul devine ideal: un job cu multe zerouri, putine ore de lucru(preferabil nu dimineata) si liber de doua ori pe saptamana, o data in weekend si o data in zilele lucratoare. Ehh, am exagerat si eu putin! Ce vreau sa zic, e ca nimic nu e ideal, in niciun caz vreo profesie. Cel putin asa consider momentan. Cine stie cat o sa rad peste vreo 5 ani cand ma intorc de la slujba si citesc postul asta din intamplare.
Ideal ar fi sa invatam sa fim oameni, sa combinam binele, frumosul si adevarul intr-o simfonie curata, iar asta sa ne calauzeasca in viata. Sa ne valorificam calitatile, sa le punem in folosul celorlalti si sa-i ajutam, caci impreuna putem sa urcam o noua treapta a civilizatie. Sa lasam deoparte egoismul, sa acceptam ca suntem diferiti in gandire, si ca X nu percepe lumea in acelasi fel cum percepe Y (nah, ca daca ma mai strofoc mult imi iese de o ecuatie!) Sa adaugam umor si voie buna, sa privim catre interior, dar sa nu scapam din vedere exteriorul. Si sunt sigur ca asta e cea mai grea meserie. Sa faci toate aste intr-o viata chiar e o provocare. Si faptul amuzant e ca nicio scoala nu te invata sa fii om. Asta te invata experienta, cand iesi afara si dai peste atatea, cand iti asumi riscuri, cand tintesti catre ceva, cand visezi ori esti dezamagit sau la pamant. Asta nu se citeste in niciun manual, si se aplica diferit la fiecare individ. Nu sunt reguli generale, nu sunt avertismente sau semnale si in niciun caz nu se poate lua de la capat. Nu sunt facultati sa ofere asa specializare, e doar un amalgam de situatii atemporale. Nu sunt profesori care sa te noteze, e doar constiinta ta. Iar notele, le iei decat la sfarsit, la sfarsit de tot. Insa toata lume trece. Dar daca treci fara sa iei aminte, constati ca usa ce s-a inchis in spatele tau tocmai ce ti-a deschis un alt inceput.
P.S. Observati primul cuvant, "voiam". Initial nu mai doream sa abordez tema concursului si dupa primul paragraf as fi vrut sa scriu despre cum ma gasesc in ultima vreme gandindu-ma tot mai mult la vremurile trecute. La cum vremurile alea nu se mai intorc, la fel cum si eu merg inainte pe drumul meu devenind mai complex cu fiecare zi ce trece. Problema e asta: "cata luciditate, atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si deci atata drama."
Insa "timpul mai are rabdare ..."
sâmbătă, 19 mai 2012
duminică, 13 mai 2012
Important e cum traim
Tarziu, cand deja copilaria facea parte dintr-un trecut indepartat, am aflat ca venim in lumea asta singuri. Se spune ca plecam la fel cum am venit, tot singuri. Si daca suntem pe cont propriu atat la inceputul, cat si la sfarsitul acestei calatorii, mai are calatoria in sine vreun sens?
Sunt ceva zile bune de cand ma macina intrebarea: care e scopul meu in viata? Imi aduc aminte ca odata am intrebat-o pe mama care e scopul ei in viata, de ce traieste si se ridica din pat in fiecare sa-si savureze cafeaua pe fotoliul ei oribil de portocaliu. Mi-a raspuns scurt ca traieste pentru mine. Ca toata energiea ei se canalizeaza pe fiinta pe care a adus-o pe lume, si ca vrea sa faca ceva prin urmasul ei. Simplu si convingator! Cum eu ma intrebam pe vremea aia, asa cum ma intreb si acum, care e scopul existentei mele, raspunsul ei nu m-a multumit caci nu eram in aceeasi situatie ca ea.
Drept urmare am fost curios sa aud si raspunsurile celor din jur. Am intrebat prieteni, rude, am urmarit interivuri ale unor oameni de calitate. Am aflat ca toti dorim bunastare lumeasca, unii mai mult, altii mai putin. Dar cu totii tanjim de fapt dupa bunastare interiora. Dupa pace, echilibru si evolutie spirituala. Cati dintre noi gasesc asta de-a lungul calatoriei, nu vom sti niciodata. Cert e ca ne pierdem in cotidian, in subiecte interesante, in studii ... in zare. Omitem sa vedem ca cel mai important lucru suntem noi, dorintele noastre, pasiunile in care ne regasim si puterea de a schimba ceva. Si ne pierdem o bucata din viata concentrandu-ne catre exterior, catre ce e afara, vrand sa aflam adevaruri de la cei din jur, cand defapt adevarul se ascunde in interior. Uita-te atent, gaseste-ti adevarul si traieste-l!
Eu unul nu am aflat mare lucru pana acum. Posibil ca nu m-am uitat cum trebuie, sau nu imi e scris sa aflu totul de'acum. Un singur lucru pot spune: am invatat ca nimic nu e intamplator. Trebuie doar sa aflam de ce ni se intampla tot ceea ce traim. Sa ne uitam la motive si sa facem puzzle-ul. Caci nu conteaza cum venim pe lume. Conteaza cum plecam. Intradevar, o sa fim singuri, ar zice unii. Eu zic ca o sa fim inconjurati de tot ce am realizat. De scopurile pe care le-am implinit, de oamenii carora le-am daruit tot ce aveam noi mai buni si de adevarul pe care l-am trait.
Multa intelepciune celora ce cauta si nu gasesc, mult echilibru celora ce au gasit. Iar celor ce nu au inceput sa caute le voi spune ca niciodata nu e prea tarziu. Toate la timpul lor!
Sunt ceva zile bune de cand ma macina intrebarea: care e scopul meu in viata? Imi aduc aminte ca odata am intrebat-o pe mama care e scopul ei in viata, de ce traieste si se ridica din pat in fiecare sa-si savureze cafeaua pe fotoliul ei oribil de portocaliu. Mi-a raspuns scurt ca traieste pentru mine. Ca toata energiea ei se canalizeaza pe fiinta pe care a adus-o pe lume, si ca vrea sa faca ceva prin urmasul ei. Simplu si convingator! Cum eu ma intrebam pe vremea aia, asa cum ma intreb si acum, care e scopul existentei mele, raspunsul ei nu m-a multumit caci nu eram in aceeasi situatie ca ea.
Drept urmare am fost curios sa aud si raspunsurile celor din jur. Am intrebat prieteni, rude, am urmarit interivuri ale unor oameni de calitate. Am aflat ca toti dorim bunastare lumeasca, unii mai mult, altii mai putin. Dar cu totii tanjim de fapt dupa bunastare interiora. Dupa pace, echilibru si evolutie spirituala. Cati dintre noi gasesc asta de-a lungul calatoriei, nu vom sti niciodata. Cert e ca ne pierdem in cotidian, in subiecte interesante, in studii ... in zare. Omitem sa vedem ca cel mai important lucru suntem noi, dorintele noastre, pasiunile in care ne regasim si puterea de a schimba ceva. Si ne pierdem o bucata din viata concentrandu-ne catre exterior, catre ce e afara, vrand sa aflam adevaruri de la cei din jur, cand defapt adevarul se ascunde in interior. Uita-te atent, gaseste-ti adevarul si traieste-l!
Eu unul nu am aflat mare lucru pana acum. Posibil ca nu m-am uitat cum trebuie, sau nu imi e scris sa aflu totul de'acum. Un singur lucru pot spune: am invatat ca nimic nu e intamplator. Trebuie doar sa aflam de ce ni se intampla tot ceea ce traim. Sa ne uitam la motive si sa facem puzzle-ul. Caci nu conteaza cum venim pe lume. Conteaza cum plecam. Intradevar, o sa fim singuri, ar zice unii. Eu zic ca o sa fim inconjurati de tot ce am realizat. De scopurile pe care le-am implinit, de oamenii carora le-am daruit tot ce aveam noi mai buni si de adevarul pe care l-am trait.
Multa intelepciune celora ce cauta si nu gasesc, mult echilibru celora ce au gasit. Iar celor ce nu au inceput sa caute le voi spune ca niciodata nu e prea tarziu. Toate la timpul lor!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)