Un veac de singuratate

"În nici o clipă din viata sa nu fusese Aureliano atât de lucid ca acum, când îsi
uită de mortii lui si durerea după mortii lui, si se apucă să închidă usile si ferestrele cu
stinghiile încrucisate ale Fernandei, ca să nu se lase tulburat de nici o ispită a lumii,
căci acum stia că în pergamentele lui Melchiade era scrisă soarta lui. Le regăsi intacte
printre plantele preistorice si băltile fumegânde si insectele luminoase care făcuseră să
dispară din odaie orice urmă de trecere a oamenilor pe pământul acesta si nu avu
puterea să le scoată la lumină, ci acolo pe loc, în picioare, fără cea mai mică greutate,
ca si cum le-ar fi găsit scrise în spaniolă sub razele orbitoare ale amiezii, începu să le
descifreze cu voce tare. Era istoria familiei, redactată de Melchiade până în cele mai
neînsemnate amănunte, cu o anticipare de o sută de ani. O scrisese în sanscrită, care
era limba lui maternă, si cifrase versurile pereche cu ajutorul codului personal al
împăratului August si cele fără pereche cu codurile militare spartane. Ultima pavăză,
pe care Aureliano începuse să o întrezărească în ziua în care se lăsase cuprins de
dragostea Amarantei Ursula, consta în faptul că Melchiade nu însirase faptele după
timpul conventional al oamenilor, ci concentrase un secol întreg de episoade cotidiene
în asa fel încât toate să coexiste în aceeasi clipă. Fascinat de această descoperire,
Aureliano citi cu voce tare, fără să sară un rând, enciclicele cântate pe care Melchiade
însusi îl pusese pe Arcadio să le asculte, si care erau de fapt profetia executării lui, si
găsi vestirea nasterii femeii celei mai frumoase din lume, care avea să se înalte la cer
cu trupul si cu sufletul, si află venirea pe lume a celor doi gemeni defuncti care renuntaseră
să descifreze pergamentele, nu atât din pricina incapacitătii si a nestatorniciei,
ci pentru că încercările lor erau premature. În momentul acesta, nerăbdător să-si afle
propria sa obârsie, Aureliano sări un pasaj întreg. Atunci începu să se stârnească
vântul, căldicel, abia simtit, plin de glasurile trecutului, de murmurele muscatelor
străvechi, de suspinele deziluziilor mai vechi decât nostalgiile cele mai tenace. Nu le
dădu atentie deoarece în clipa aceea era pe cale să descopere primele indicii ale fiintei
sale, în persoana unui bunic concupiscent care se lăsase târât din frivolitate printr-un
podis halucinant, în căutarea unei femei foarte frumoase pe care nu avea să o facă
fericită. Aureliano îl recunoscu, continuă să urmărească drumurile ascunse ale
descendentei sale si descoperi clipa zămislirii sale între scorpionii si fluturii galbeni ai
unei băi crepusculare, când un simplu lucrător îsi potolea patimile cu o femeie care i
se dăruia din răzvrătire. Era atât de absorbit încât nu observă nici al doilea atac
impetuos al vântului, a cărui fortă ciclonică smulse portile si ferestrele din tâtânele lor,
târî acoperisul galeriei de răsărit si dezrădăcină temeliile. Abia atunci descoperi că
Amaranta Ursula nu era sora, ci mătusa lui, si că Francis Drake nu luase cu asalt
Riohacha decât pentru ca ei să se poată căuta prin labirinturile cele mai întortocheate
ale sângelui, pentru a zămisli animalul mitologic care avea să pună capăt spitei.
Macondo era acum un vârtej îngrozitor de praf si de dărâmături vânturate de furia
acestui uragan biblic, când Aureliano sări unsprezece pagini pentru a nu pierde timp
cu fapte prea bine cunoscute, si începu să descifreze clipa pe care tocmai o trăia,
descifrând-o pe măsură ce o trăia, prorocindu-se pe sine însusi, că descifrează ultima
pagină a manuscrisului, de parcă s-ar fi privit într-o oglindă de cuvinte. Atunci mai
sări câteva rânduri pentru a depăsi profetiile si pentru a căuta să cunoască data si
împrejurările mortii sale. Dar înainte de a ajunge la versul final, întelese deja că nu va
mai iesi niciodată din odaia aceasta, căci stătea scris că cetatea mirajelor va fi stearsă
de vânt si alungată din memoria oamenilor în clipa în care Aureliano Babilonia va fi
terminat descifrarea pergamentelor, si că tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna si
avea să rămână pe vecie de nerepetat, căci semintiilor condamnate la o sută de ani de
singurătate nu le era dată o a doua sansă pe pământ. "

Da! Am termina de citit “Un veac de singuratate” de Gabriel Garcia Marquez , carte care m-a facut sa cred ca nu numai in viata Buendizilor se repeta momentele,sentimentele si greselile,dar si in viata noastra unde supranaturalul nu tine de domeniul lumesc.Pe parcursul existentei cadem in aceleasi capcane,mai mult sau mai putin dureroase, din care evident invatam ceva.Asta ne amagim noi ca facem!!!In fond nimic din ceea ce ar trebui nu este inteles.Si nici nu ar mai fi frumoasa viata daca ne-am invata minte si am exclude clipele de tristete,melancolie,exaltare sau supararile care revin periodic asemenei bucuriilor. Nu este o carte usor de urmarit,datorita personajelor ale caror nume,poate si destin se repeta dar incurcatura in care esti introdus iti limpezeste cu siguranta cateva probleme asupra carora te-ai gandit in unele nopti tarzii. Nu cred ca parerea ma va influienta pe cineva incat sa aprecieze cartea la adevarata valoare pe care doar o poti simti in momentul in care parcurgi randurile ,valoarea aceea a unui farmec neobisnuit,dar atat de poetica si cruda si fatalista.