Fiecare cu oglinda lui

Intre alegeri si necesitate se afla liberul arbitru! 
In viata fiecaruia, ca si in viata mea, au fost momente in care a trebuit sa o iau pe un alt drum. Pentru unii e usor, pentru altii este mai greu. Unii aleg sa faca ce trebuie, ce le aduce beneficii lumesti. Aleg un grup de prieteni pentru ca le e usor, se cufunda in superficialitate si nu ies din limitele cotidiene. Aleg o cariera ce promite remuneratie si dau pe mute glasul sufletului, de dragul implinirii lumesti. De cealalta parte se afla cei care aleg sa faca asa cum le vrea sufletul, cum le e mai bine, in alte cuvinte sa-si impace spiritul prin alegeri ce le-ar multumii sinele. Aleg sa o ia pe calea dictata de sentimentele lor si sa nu le pese pe ce impune societatea.

Dar oare nu asa suntem cu totii? Fiinte bipolare care se lupta pentru satisfactie atat in societate, cat si in sine. Problema apare cand una din forte ia controlul in detrimetul celeilalte. Cand reusim sa avem ce ne multumeste aici, dar uitam ce ne da satisfactie interioara. Sau cand suntem linistiti si nu ne pasa de ce e in jurul nostru, caci inauntru e utopie.

Si probabil te intrebi ce imi lipseste mie acum de m-a apucat sa insir precedentele. Fara sa fiu infatuat, afirm ca multi si-ar dori o viata ca cea pe care o am eu acum. Sunt intr-o tara "bine vazuta" de majoritate dintre voi, la o facultate bunicica, intr-un departament extraordinar. Am un program lejer de 9 ore pe saptamana, dorm ca porcu', traiesc modest pe seama alor mei d'acasa(sper ca nu pentru mult timp de acum in colo), am multe oportunitati, inse omit sa le vad pe cele mai multe si ma bucur ca pot sa incep fiecare zi dupa bunul plac. Dar ceva lipseste din toata poza asta. Lipsesc eu. Eu care acum ceva timp traiam intr-un mediu frumos, linistit, departe de locul asta unde imi e atat de bine din multe puncte de vedere. Eram eu pur, scriam mult, participam la toate concursurile alea, ahh si la cate as mai fi participat daca nu era capos. Observ acum in timp de scriu, ca defapt imi lipseste partea asta din mine. Cand puteam sa ma asez la masa, sa las cuvintele sa curga in Word, ma lasam pe mine sa curg. Si transmiteam multe, emotii, furie, bucurie, dezgust sau apreciere. Si contopeam totul atat de perfect iar la final vedeam ceva. Ma vedeam pe mine. Era felul meu sa avansez, ba mai mult sa evoluez sper complexitate. O faceam cu atata pasiune, iar nimic altceva nu conta. Nu conta viitorul, banii, bunastarea lumeasca sau alte impliniri ce in final s-or dovedi doar aparente. Perioada in care aveam inclinatia asta, cum eram atunci, cum simteam si cum ma regaseam cand finalizam ceva ... pot sa numesc aia "timpul vietii mele". Impacarea mea spirituala se leaga in totalitate de timpurile in care aveam latura asta. O latura mai artistica poate, care s-a pierdut.

Faptul cel mai curios despre lucrurile care se pierd e ca ele dispar pentru a fi regasite. Fie ca ne-am pierdut stiloul, mintile sau parte din noi, astea toate se regasesc odata si odata. Stiloul il gasim in ultimul loc in care ne-am imagina, mintile ni le gasim in meditatie, dar unde gasim parti din noi? Asta e un lucru prea subiectiv ca sa pot da un sfat general. Eu unul am gasit asta aici. Nu pe blog, nu pe tastatura, nici in Word sau pe vreo hartie de calitate superioara. Am gasit asta scriind, zmulgand idei latente din mine, ordonandu-le logic, alegand cuvinte potrivite si citindu-le pentru mine. Eiii, dar asta nu s-a intamplat usor.Nu a venit odata cu briza dinspre Clacton, nici cu primavara. A fost impulsul de azi, discutia aia pe alocuri filozofica care mi-a aprobat intentia de a recupera scanteia ce ma definea odinioara si de care am atata nevoie pentru a merge mai departe asa cum imi place.

Ma vad aici nevoit sa fac o gramda de eseuri, sa scriu mult pentru note, pentru a acumula cunostintele necesare absolvirii facultatii. Dar pana acum nu am scris deloc asa cum obsinuiam. Analizez situatii, dau argumente pro sau contra si iau apararea unei parti. Asta nu ma multumeste. Acum ca am gasit hiba imi dau seama ca mai am nevoie de timp in care sa scriu pentru mine cum obisnuiam odata. Am nevoie sa imi insir gandurile, ideile, tampeniile si latura umanista. Pentru ca mult timp innainte, asta a fost singura oglinda pentru mine. In perioada asta de ratacire in care m-am indepartat de scris am avut oglinda sparta. Dar pana si o oglinda facuta bucati poate fi reparata de un maestru priceput. Si ce maestru mai bun cunoaste fiecare decat sinele, ce sta intr-un unghean al sufletului si asteapta sa avem nevoie de el.

Si daca e cineva cui sa ii cer scuze pentru perioada asta in care am pierdut o parte din mine, persoana aceea se afla in departari. Sta intr-o clasa si incearca sa scoata ce e mai bun din fiecare. Se bucura cand intalneste pe cineva pe calea scrisului, iar pe mine m-a adus pe calea asta cu mult timp in urma, si mi-a aratat ca in afara de talent mai e nevoie si de seriozitate.

Iar eu, parca m-am mai implinit citind ce am scris. Acum raman sa culeg graul din neghina. Raman cu tabla mea de sah, unde o sa imi aleg regina odata, o sa pun langa mine persoanele cu care merita sa fiu prieten adevarat, iar pe restul o sa ii las sa fie pioni. Dar cat mi-as dori sa nu am pioni.

P.S. Cei ce ma stiti de multa vreme, observati ca am schimbat multe la blog,pana si numele, am sters zeci de postari si i-am pus o fata noua. Cei ce ma stiti de mai putin, dar unii din voi parca m-ati sti de o viata, bine ati venit!

Mai am multe de zis, dar mai am si de dormit, ca tot m-am laudat cu trei paragrafe mai sus. Acum ca am regasit ce voiam, fragmente ca acesta o sa mai tot impartasesc.